Arhive categorie: Lucrari Drept

Contestatia la Executare. Intoarcerea Executarii Silite


O organizare sistematică şi naţională a instituţiei executării silite multă vreme nu a fost posibilă, datorită condiţiei istorice a provinciilor româneşti, cu organizare statală proprie.
Aflate în zona de influenţă bizantină, Moldova şi Ţara Românească au apelat la legislaţia împărătească Basilicalele, care reglementa şi dreptul material şi cel procesual civil.
Referindu-se la Alexandru cel Bun (1401-1433), Dimitrie Cantemir sesizează preluarea de către domnitor a Basilicalelor în forma unui Codice, care nu s-a păstrat.
În timpul domniei lui Matei Basarab, în 1634, s-a tradus o parte a Basilicalelor ss legile canonice ale lui Ariston.
Pe aceeaşi bază, a Basilicalelor, încep să se contureze cu continuitate instituţii ¿e proceduri de executare silită imobiliară.
În această materie, hotărârile se executau numai în urma unei porunci speciale a Domnului, porunca fiind formula executorie a acelor timpuri.
În 1785, Alexandru Mavrocordat emite un hrisov prin care vânzarea silită imobiliari se făcea cu publicaţii; adjudecarea definitivă se făcea prin întărire a Domnului, după trecerea unui termen de şase luni în cazul debitorilor cu domiciliul în ţară, şi a unui termen de trei ani, pentru debitorii cu domiciliul în străinătate.
Reglementările sunt preluate în Codul Donici (1814-1817) , capitolul 11, paragraf- 17 şi apoi, cu mici modificări, într-un act normativ elaborat la 1846 sub domnia lui Mihai Sturză.
În cadrul aceloraşi preocupări de codificare a normelor civile şi procesual civile, ir Ţara Românească sunt de menţionat corpul de legi canonice, amestecate cu legi civile, cunoscut sub numele de Nomocanonic.
În anul 1779 se publică Codul Ipsilanti, în materie civilă, bazat pe Basilicalele lui Armenopol.
Urmează Codul Scarlat Calimahi, publicat la laşi în 1812, Codul Caragea, promulga: la Bucureşti în anul 1818, şi Regulamentele Organice alcătuite în 1829 şi puse în aplicare în ambele ţări române în 1831.
Ultimele trei legiuiri cuprindeau dispoziţii referitoare la urmărirea silită imobiliară ş consfinţeau regula potrivit căreia adjudecarea se definitiva prin întărirea Domnului .
De la 1862 această întărire nu mai era necesară, actele de vânzări silnice fiind supuse recursului în casaţie.
Codul a reglementat punerea în executare a hotărârii judecătoreşti după învestirea cu formulă executorie.


Download Referat 5


 

Reclame

Aplicarea legii civile in timp, spatiu si asupra persoanelor


–           în sens larg (lato sensu), termenul „lege” este folosit pentru a desemna generic orice regulă de conduită general obligatorie, adoptată de o autoritate publică şi exprimată printr-un act normativ.

Potrivit doctrinei din domeniu [1], legea prezintă următoarele trăsături:[2]

–           de regulă, emană de la autoritatea legiuitoare. în cazul ţării noastre, legile sunt adoptate de Parlament. în acest sens, după cum s-a evocat deja, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării;

–           este adoptată cu o procedură specială, stabilită, de asemenea, prin Constituţie şi Regulamentele de funcţionare a Parlamentului. Potrivit Constituţiei, această procedură cuprinde mai multe etape, şi anume: iniţiativa legislativă ; avizarea proiectului de lege de autorităţile şi instituţiile implicate în aplicarea ei, depunerea proiectului de lege la prima Cameră sesizată , discutarea proiectului de lege în comisia de specialitate a primei Camere sesizate, dezbaterea proiectului de lege în prima Cameră sesizată: votarea acestuia în prima Cameră sesizată   ; după adoptare sau respingere, proiectul său propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv „: medierea eventualelor divergenţe ; semnarea actului normativ de către preşedinţii celor două Camere; promulgarea legii de către Preşedintele României şi publicarea ei în Monitorul Oficial al României, partea I;

–           are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative. Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie. Superioritate juridică a Constituţiei rezidă în faptul că este produsul manifestării de voinţă a întregului electorat. Astfel, potrivit art. 153 din Constituţie, aceasta a intrat în vigoare Ia data aprobării ei prin referendumul naţional (8 decembrie 1991, respectiv 18-19 octombrie 2003).

Pentru a asigura supremaţia Constituţiei, în România a fost înfiinţată şi funcţionează Curtea Constituţională care, printre altele, are ca atribuţiune să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare [art. 146 alin. (1) lit. a)] şi asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor [art. 146 alin. (1) lit. d)];

–           reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod primar, originar sau nederivat. Astfel, potrivit Constituţiei, prin lege sunt consacrate juridic, spre exemplu: frontierele ţării [art. 3 alin. (2)]: dobândirea, păstrarea sau pierderea cetăţeniei române [art. 5 alin. (1)]; constituirea şi funcţionarea partidelor politice ‘an. 8 alin. (2)]; constituirea şi funcţionarea sindicatelor (art. 9); călcarea tratatelor [art. 11 alin. (2)]; stabilirea stemei şi a sigiliului ţării ar. 12 alin. (4)]; drepturile şi libertăţile, precum şi obligaţiile cetăţenilor români, altele decât cele prevăzute de Constituţie [art. 15 alin. (1)]; acordarea şi retragerea dreptului de azil (art. 18 alin. (2)]; cazurile în care este permisă procedura percheziţiei, reţinerii sau arestării [art. 23 alin. (2)]; stabilirea pedepselor şi a regimului lor de executare [art. 23 alin. (9)]; condiţiile în care se exercită dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate [art. 25 alin. (1)]; situaţiile şi condiţiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei [art. 27 alin. (2)]; organizarea cultelor religioase [art. 29 alin. (3)]; organizarea învăţământului de stat şi particular (art. 32); condiţiile şi limitele exercitării dreptului la grevă (art. 43); condiţiile exproprierii pentru cauză de utilitate publică [art. 44 alin. (5)]; condiţiile în care bunurile pot fi confiscate [art. 44 alin. (8) şi (9)]; condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei [art. 48 alin. (2)]; contenciosul administrativ [art. 52 alin. (1) şi (2)];

[1]   R . I. Motica şi Gh. Mihai, Teoria generală a dreptului…, op. cit., p. 133 şi urm.

[2] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu,Curs de drept civil. Partea generala,Editia a 2-a revizuita si adaugita,Ed.Hamangiu,2013,p.142

Comparatie intre Raspunderea Civila Delictuala Directa si Raspunderea Penala


Fiecare comunitate impune membrilor săi anumite reguli de conduită, reguli care trec în conştiinţa acestora, ca parte a tradiţiei, alcătuind un set de valori morale general acceptate, putându-se vorbi despre o adevărată conştiinţă morală a societăţii. Astfel fiind, cănd o faptă încalcă vreuna dintre regulile morale de conduită admise de „constiinţa socială”, ea determină, în lumina acestor reguli, o reprobare sub forma unei reacţii a comunităţii unde fapta s-a produs. Se poate merge mai departe în considerarea faptului că  însuşi făptuitorul, purtător al valorilor morale, regretă şi condamnă fapta pe care a săvârşit-o. Ne aflăm în acest caz în prezenţa unei reacţii spontane în faţa unui factor perturbator, denumită prin termenul generic de răspundere morală. Această reacţie constituie un mecanism de autoprotecţie sau de conservare a valorilor sociale fundamentale, purtând caracteristica pregnantă a spontaneităţii, fiind  lipsită de o formă precisă sau de sancţiuni dinainte stabilite.

Caracterul neorganizat al răspunderii morale derivă din condiţia acesteia de corectiv la conduita membrilor unei comunităţi, menită să menţină intacte regulile morale de conduită promovate în cadrul comunităţii respective.

Lipsa unei forme precise se explică prin multitudinea modurilor în care comunitatea poate să reacţioneze pentru sancţionarea unei fapte reprobabile; începând de la simpla dezaprobare a faptei si până la exprimarea în public şi generalizarea acestei dezaprobări.

Inexistenţa unei sancţiuni dinainte stabilită este de înţeles având în vedere că o comunitate percepe aceeaşi faptă în mod diferit după cum şi condiţiile în care a fost săvârşită erau diferite. Reacţia urmează fidel modul de percepţie, fiind de fiecare dată circumstanţiată. Considerând că există „sancţiune” şi la nivelul forului interior al făptaşului sub forma regretului şi dezaprobării propriei fapte, rămâne să concluzionăm că răspunderea morală întruneşte pe deplin caracterul unei reacţii sociale în formă neorganizată menită să conserve valorile fundamentale ce stau la baza unei convieţuiri normale în societate.

Între valorile morale ale societăţii, un rol important îl ocupă valorile religioase; în anumite sisteme putându-se vorbi chiar despre o adevărată răspundere religioasă. În societatea românească nu poate fi vorba despre o răspundere de tip religios în sensul strict al cuvântului, valorile promovate de credinţa religioasă găsindu-şi totuşi locul între valorile sociale fundamentale.

Contrafacerea Marcilor


Protejarea Inventiilor in Contextul Legislatiiei Interne si Internationale


Protejarea Dreptului de Autor si a Drepturilor Conexe


Concurenta Comerciala, din Perspectiva Economiei de Piata