Arhive categorie: Drept Civil

Contestatia la Executare. Intoarcerea Executarii Silite


O organizare sistematică şi naţională a instituţiei executării silite multă vreme nu a fost posibilă, datorită condiţiei istorice a provinciilor româneşti, cu organizare statală proprie.
Aflate în zona de influenţă bizantină, Moldova şi Ţara Românească au apelat la legislaţia împărătească Basilicalele, care reglementa şi dreptul material şi cel procesual civil.
Referindu-se la Alexandru cel Bun (1401-1433), Dimitrie Cantemir sesizează preluarea de către domnitor a Basilicalelor în forma unui Codice, care nu s-a păstrat.
În timpul domniei lui Matei Basarab, în 1634, s-a tradus o parte a Basilicalelor ss legile canonice ale lui Ariston.
Pe aceeaşi bază, a Basilicalelor, încep să se contureze cu continuitate instituţii ¿e proceduri de executare silită imobiliară.
În această materie, hotărârile se executau numai în urma unei porunci speciale a Domnului, porunca fiind formula executorie a acelor timpuri.
În 1785, Alexandru Mavrocordat emite un hrisov prin care vânzarea silită imobiliari se făcea cu publicaţii; adjudecarea definitivă se făcea prin întărire a Domnului, după trecerea unui termen de şase luni în cazul debitorilor cu domiciliul în ţară, şi a unui termen de trei ani, pentru debitorii cu domiciliul în străinătate.
Reglementările sunt preluate în Codul Donici (1814-1817) , capitolul 11, paragraf- 17 şi apoi, cu mici modificări, într-un act normativ elaborat la 1846 sub domnia lui Mihai Sturză.
În cadrul aceloraşi preocupări de codificare a normelor civile şi procesual civile, ir Ţara Românească sunt de menţionat corpul de legi canonice, amestecate cu legi civile, cunoscut sub numele de Nomocanonic.
În anul 1779 se publică Codul Ipsilanti, în materie civilă, bazat pe Basilicalele lui Armenopol.
Urmează Codul Scarlat Calimahi, publicat la laşi în 1812, Codul Caragea, promulga: la Bucureşti în anul 1818, şi Regulamentele Organice alcătuite în 1829 şi puse în aplicare în ambele ţări române în 1831.
Ultimele trei legiuiri cuprindeau dispoziţii referitoare la urmărirea silită imobiliară ş consfinţeau regula potrivit căreia adjudecarea se definitiva prin întărirea Domnului .
De la 1862 această întărire nu mai era necesară, actele de vânzări silnice fiind supuse recursului în casaţie.
Codul a reglementat punerea în executare a hotărârii judecătoreşti după învestirea cu formulă executorie.


Download Referat 5


 

Reclame

Aplicarea legii civile in timp, spatiu si asupra persoanelor


–           în sens larg (lato sensu), termenul „lege” este folosit pentru a desemna generic orice regulă de conduită general obligatorie, adoptată de o autoritate publică şi exprimată printr-un act normativ.

Potrivit doctrinei din domeniu [1], legea prezintă următoarele trăsături:[2]

–           de regulă, emană de la autoritatea legiuitoare. în cazul ţării noastre, legile sunt adoptate de Parlament. în acest sens, după cum s-a evocat deja, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării;

–           este adoptată cu o procedură specială, stabilită, de asemenea, prin Constituţie şi Regulamentele de funcţionare a Parlamentului. Potrivit Constituţiei, această procedură cuprinde mai multe etape, şi anume: iniţiativa legislativă ; avizarea proiectului de lege de autorităţile şi instituţiile implicate în aplicarea ei, depunerea proiectului de lege la prima Cameră sesizată , discutarea proiectului de lege în comisia de specialitate a primei Camere sesizate, dezbaterea proiectului de lege în prima Cameră sesizată: votarea acestuia în prima Cameră sesizată   ; după adoptare sau respingere, proiectul său propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv „: medierea eventualelor divergenţe ; semnarea actului normativ de către preşedinţii celor două Camere; promulgarea legii de către Preşedintele României şi publicarea ei în Monitorul Oficial al României, partea I;

–           are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative. Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie. Superioritate juridică a Constituţiei rezidă în faptul că este produsul manifestării de voinţă a întregului electorat. Astfel, potrivit art. 153 din Constituţie, aceasta a intrat în vigoare Ia data aprobării ei prin referendumul naţional (8 decembrie 1991, respectiv 18-19 octombrie 2003).

Pentru a asigura supremaţia Constituţiei, în România a fost înfiinţată şi funcţionează Curtea Constituţională care, printre altele, are ca atribuţiune să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare [art. 146 alin. (1) lit. a)] şi asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor [art. 146 alin. (1) lit. d)];

–           reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod primar, originar sau nederivat. Astfel, potrivit Constituţiei, prin lege sunt consacrate juridic, spre exemplu: frontierele ţării [art. 3 alin. (2)]: dobândirea, păstrarea sau pierderea cetăţeniei române [art. 5 alin. (1)]; constituirea şi funcţionarea partidelor politice ‘an. 8 alin. (2)]; constituirea şi funcţionarea sindicatelor (art. 9); călcarea tratatelor [art. 11 alin. (2)]; stabilirea stemei şi a sigiliului ţării ar. 12 alin. (4)]; drepturile şi libertăţile, precum şi obligaţiile cetăţenilor români, altele decât cele prevăzute de Constituţie [art. 15 alin. (1)]; acordarea şi retragerea dreptului de azil (art. 18 alin. (2)]; cazurile în care este permisă procedura percheziţiei, reţinerii sau arestării [art. 23 alin. (2)]; stabilirea pedepselor şi a regimului lor de executare [art. 23 alin. (9)]; condiţiile în care se exercită dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate [art. 25 alin. (1)]; situaţiile şi condiţiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei [art. 27 alin. (2)]; organizarea cultelor religioase [art. 29 alin. (3)]; organizarea învăţământului de stat şi particular (art. 32); condiţiile şi limitele exercitării dreptului la grevă (art. 43); condiţiile exproprierii pentru cauză de utilitate publică [art. 44 alin. (5)]; condiţiile în care bunurile pot fi confiscate [art. 44 alin. (8) şi (9)]; condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei [art. 48 alin. (2)]; contenciosul administrativ [art. 52 alin. (1) şi (2)];

[1]   R . I. Motica şi Gh. Mihai, Teoria generală a dreptului…, op. cit., p. 133 şi urm.

[2] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu,Curs de drept civil. Partea generala,Editia a 2-a revizuita si adaugita,Ed.Hamangiu,2013,p.142

Capacitatea de Exercitiu a Persoanei Fizice


Restituirea prestaţiilor este reglementată cu caracter general în cuprinsul Titlului VIII al Cărţii a V-a din noul Cod civil, structurat în trei capitole – Capitolul I (Dispoziţii generale), Capitolul II (Modalităţi de restituire) şi Capitolul III (Efectele restituirii faţă de terţi).

Restituirea prestaţiilor are ioc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.

Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei.

Obligaţia de restituire beneficiază de garanţiile constituite pentru plata obligaţiei iniţiale, (art. 1635 noul C. civ.)

Restituirea se face în natură (prin înapoierea bunului primit) sau prin echivalent, independent de faptul că, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese. (art. 1637 şi 1639 noul C. civ.)

Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent. în aceste situaţii, valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, (art. 1640 noul C. civ.).

în cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligaţiei de restituire este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare. (art. 1641 noul C. civ.)

Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de restituire este liberat de această obligaţie, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului, (art 1642 noul C. civ.)

Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, ce! obligat la restituire este ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului.

Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii, (art. 1643 noul C. civ.)

Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rca-credinţă. (art. 1644 noul C. civ.)

BIBLIOGRAFIE

 

  1. A Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 228; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 195.
  2. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
  3. Hamangiu, /. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All, Bucureşti, 1996
  4. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975
  5. Bakouche, Droit civil. Les personnes. La famille, Ed. Hachette, Paris, 2005
  6. Zenati-Castaing, Th. Revet, Manuel de droit des personnes, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2006
  7. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2002.
  8. Et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tom I, vol. 2, Les personnes Montchrestien, nr. 46
  9. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 14-18.
  10. Bauzon, La personne biojuridique, Paris, Ed. Presses Universitaires de France, 2006
  11. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
  12. Mircea Mureşan, Sorin Fildan, Ioana Mihnea, Ştefan- Ioan Lucaciuc, Simeon Murgu, Narcisa-Mihaela Stoicu, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Edit.Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012;
  13. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu Curs de drept civil. Partea generală, Edit.Hamangiu, 2011.
  14. Mircea Mureşan, Sorin Fildan, Drept civil. Partea generală, Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012.
  15. Boroi, G,Drept civil. Partea generală. Persoanele., Ed. a IV –a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

Capacitatea de Folosinta a Persoanei Fizice


 

Se consideră că prima condiţie, referitoare la existenţa drepturilor pe care copilul ar urma să le dobândească, este îndeplinită nu numai atunci când se pune problema dobândirii de către copilul conceput a unui drept subiectiv civil privit izolat ci şi în situaţiile în care acesta ar urma să primească, prin moştenire legală ori testamentară, un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu. Deşi moştenirea cuprinde atât activ cât şi pasiv nu există primejdia asumării unor obligaţii de către copilul conceput pentru că acesta dobândeşte dreptul iar nu obligaţia de a moşteni[1]  iar potrivit art. 1114 alin. (2) NCC moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, fiind astfel exclusă răspunderea acestuia pentru pasivul a cărui valoare o întrece pe cea a activului.

Nu numai în cazul moştenirii legale va fi însă aplicabilă regula infans conceptus ci şi în toate acele situaţii în care se pune problema dobândirii de către copilul conceput a unor drepturi subiective civile, drepturi pe care acesta le-ar putea pierde dacă nu ar fi considerat că există. Apreciem astfel că poate fi beneficiar al unei donaţii (donatar) şi copilul conceput, chiar dacă noul Cod civil nu mai conţine o prevedere similară celei din art. 808, teza I C. civ.

Afirmaţiei noastre nu i-ar putea fi opuse prevederile art. 989 alin. (2) NCC, potrivit cărora „Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil”, deoarece copilul conceput este considerat că există tocmai pentru a putea primi drepturi. Pe de altă parte, aşa cum am arătat deja, prin art. 957 NCC i s-a recunoscut expres copilului conceput capacitatea succesorală, fără a se face distincţie între moştenirea legală şi cea testamentară, motiv pentru care acesta ar putea primi legate, care sunt liberalităţi.

Cea de a doua condiţie – copilul să se nască viu – este îndeplinită dacă copilul a respirat fie şi o singură dată, ceea ce se dovedeşte prin prezenţa aerului în plămâni – chiar dacă ulterior acesta a murit.

Existenţa acestei condiţii, a cărei îndeplinire, prin definiţie, nu poate fi cunoscută la data concepţiei, ne determină să considerăm preferabilă teoria conform căreia regula infans conceptus nu se referă la acordarea copilului conceput a unei capacităţi de folosinţă anticipată ci la recunoaşterea retroactivă, chiar de la momentul concepţiei, a acestei capacităţi în privinţa copilului născut viu.

Această teorie se armonizează mai bine cu recunoaşterea dreptului femeii de a decide în privinţa întreruperii cursului sarcinii în primele săptămâni de la concepţie, ceea ce va fi extrem de dificil de acceptat din punct de vedere juridic dacă vom continua să-i recunoaştem copilul conceput capacitate de folosinţă, fie ea şi diminuată, adică statutul de subiect de drept.

De altfel, în literatura juridică s-a şi arătat că recunoaşterea retroactivă a personalităţii juridice copilului nenăscut este de fapt rodul unei ficţiuni juridice[2]  (copilul nu există, ci este considerat că există, pentru a nu-1 pune în situaţia de a pierde anumite drepturi).

Menţionăm că spre deosebire de alte legislaţii, legislaţia română nu prevede şi condiţia viabilităţii copilului.[3]

[1] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, op. cit., p. 313.

[2] F. Zenati-Castaing, Th. Revet, op. cit, p. 29; D. Bakouche, op. cit., p. 25; O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 63.

[3] Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 29.

Actul Juridic Civil


–           convenţia matrimonială, care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie încheiată prin înscris autentificat de notarul public [art. 330 alin. (1) C.civ.];

–           convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară, care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic (art. 1244 C.civ.);

–           înscrierea în Cartea funciară în cazul înstrăinării şi constituirii de drepturi reale imobiliare [art. 885 alin. (1) C.civ.], cu precizarea că prevederea legală referitoare la caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară se va aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, până la acea dată înscrierea făcân- du-se numai în scop de opozabilitate faţă de terţi;

–           contractul de arendare, care trebuie încheiat în scris [art. 1838 alin. (1) C.civ.];

–           contractul de înfiinţare a unei societăţi cu personalitate juridică, care trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 1884 alin. (2) C.civ.];

–           cesiunea ipotecii, care trebuie realizată printr-un act în formă scrisă [art. 2358 alin. (2) C.civ.];

1996, p. 310. Instanţa supremă mai precizează că nu s-ar putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de ipotecă, însă această parte a soluţiei este discutabilă, întrucât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, clauza respectivă ar putea fi interpretată ca un antecontract de ipotecă, iar obligaţia rezultată dintr-un asemenea antecontract este susceptibilă de executare silită în natură.

–           convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului, care trebuie cheiată în scris, semnată şi datată de soţi [art. 2599 C.civ.];

–           clauza de neconcurenţă din contractul de agenţie, care tre redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 2075 alin. C.civ.];

–           renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscn cartea funciară [art. 562 alin. (2) C.civ.];

–           actul juridic de înstrăinare, între vii, a locuinţelor şi unităţilor im duale trebuie să se realizeze în formă autentică, sub sancţiunea nuli absolute [art. 101 alin. (1) din Legea nr. 114/1996 privind locuinţa];

–           contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii, care, sub sancţiu nulităţii, trebuie încheiat în scris [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 84/1 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată];

–           contractul de voluntariat, care, sub sancţiunea nulităţii absol trebuie încheiat în formă scrisă [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 195/200 voluntariatului, republicată];

–           actul de mecenat, care se încheie în formă autentică [art. 1 alin. din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările şi com| ţările ulterioare] etc.

Aspecte Actuale ale Raspunderii Comitentilor Pentru Faptele Prepusilor


Rămânând în sfera juridicului, la rândul său răspunderea juridică poate fi de mai multe feluri: penală, civilă, administrativă, contravenţională, disciplinară, etc. Cu alte cuvinte, sfera răspunderii juridice are un domeniu de cuprindere foarte întins şi, în multe ipoteze, între aceste forme ale răspunderii pot exista interconexiuni şi chiar suprapuneri. Spre exemplu, dacă o persoană săvârşeşte o faptă de natură penală prin care se produce şi un prejudiciu material sau moral unei alte persoane, autorul va fi ţinut să răspundă atât pentru faptele sale de natură penală, angajându-se răspunderea sa penală, cât şi în temeiul încălcării normelor de drept civil, în ceea ce priveşte cauzarea unui prejudiciu, fiind astfel angajată şi răspunderea sa delictuală civilă. Răspunderea civilă delictuală şi cea penală nu se exclud una pe alta[1].

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale.

De regulă, membrii societăţii se conformează de bunăvoie conduitei pretinse de normele dreptului penal. Există însă şi un anumit număr de persoane care nu se conformează exigenţelor legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În acest caz, realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise prin normele incriminatoare.

Constrângerea juridică penală are loc, ca şi constrângerea juridică în general, nu în mod direct, ci indirect, prin intermediul răspunderii juridice.

Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, are un temei săvârşirea unui fapt ilicit, şi anume o infracţiune. Se impune deci ca fapta interzisă de legea penală să satisfacă toate cerinţele legale pentru a constitui infracţiune[1].

Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. El se stabileşte între stat şi infractor. În cadrul acestui raport juridic, statul are dreptul să tragă la răspundere pe infractor, să-i aplice sancţiunea prevăzută de lege şi să-l constrângă să o execute. Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa şi să se supună pedepsei aplicate[2].

În dreptul civil legiuitorul consideră a fi delict „orice faptă a omului” care a produs un prejudiciu altei persoane, având ca efect juridic repararea integrală a acestuia. Dimpotrivă, în dreptul penal sunt considerate delicte numai acele fapte antisociale denumite infracţiuni şi care potrivit art. 17 Cod penal reprezintă „o faptă ilegală periculoasă, săvârşită cu vinovăţie”.

Astfel, putem discuta despre existenţa unei infracţiuni numai atunci când legea penală califică o faptă determinată ca infracţiune, cu alte cuvinte incriminează anumite fapte ca infracţiuni, pentru care prevede şi anumite pedepse, potrivit adagiului „nulla poena sine lege” (nici o pedeapsă care să nu fie prevăzută de lege) sau mai exact „nullum crimen sine lege” (nici o incriminare care să nu fie prevăzută de lege).

Atât delictul civil cât şi delictul penal sunt fapte ilicite, indiferent dacă sunt strict incriminate sau nu. Aceste fapte au ca efect fie antrenarea răspunderii civile delictuale, fie a răspunderii penale, dar este de menţionat că uneori infracţiunea constituie şi delict civil (furtul, omorul), întrucât se înregistrează şi prejudicii materiale şi morale care se răsfrâng asupra victimei. În aceste situaţii cele două forme ale răspunderii juridice pot coexista, fără a se exclude una pe alta[3].

[1] Ghe. Nistoreanu, Al. BoroiDrept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 233-234.

[2] C. Voicu – op. cit., pag 288.

[3] N. Puşcaş – op. cit., pag 146-147.

 

[1] N. Puşcaş – Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Europolis, Constanţa, 2003, pag 138-139.

Contractul de Asigurare


Reasigurarea oferă astfel posibilitatea asigurătorului iniţial de a acoperi riscuri pe care nu le poate suporta singur. Prin intermediul reasigurării se realizează o adevărată pulverizare a riscului.

Retrocesiunea este o operaţiune de asigurare a riscurilor reasigurate, prin care reasigurătorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul acceptat. Părţile contractului de retrocesiune sunt retrocedentul (reasigurătorul, care are calitate de asigurat) şi retrace- sionarul (asigurătorul reasigurătorului).

Principiul universalităţii asigurărilor se referă la gama variată de riscuri care pot fi cuprinse în asigurare, în principiu, nelimitată şi la diversitatea obiectului asigurării. Asigurătorii pot elabora condiţii de asigurare pentru o gamă cât mai largă de bunuri, tipuri de răspundere sau forme de asigurări de persoane, cu condiţia respectării reglementărilor în vigoare.

Principiul individualizării asigurărilor constă în faptul că asigurătorii nu acordă indemnizaţii decât pentru riscurile asigurate prevăzute în contract şi numai asiguraţilor sau beneficiarilor specificaţi în clauzele contractuale. De asemenea, riscul trebuie să se fi produs la bunurile identificate prin anexele la poliţa de asigurare sau cu privire la un anume tip de activitate desfăşurată de asigurat, care, de asemenea, sunt precizate expres în contract.

Principiul despăgubirii constă în aceea că, în asigurările de daune, asigurătorii trebuie să acopere un prejudiciu care se produce în momentul sinistrului în patrimoniul asiguratului sau unui terţ. Indemnizaţia de asigurare nu trebuie să depăşească valoarea daunei sau valoarea bunului în momentul sinistrului şi nu trebuie să constituie în niciun caz o sursă de îmbogăţire pentru asigurat care ar putea da naştere intenţiei de a cauza prejudiciul.

Principiul realităţii asigurărilor se manifestă în privinţa datelor pe care le are la bază asigurătorul în calculele sale statistice. Acestea sunt date reale, temeinic verificate, deduse din evenimente trecute.

Principiul mutualităţii presupune existenţa comunităţii de risc şi constituirea unui fond comun din primele de asigurare plătite de membrii comunităţii, din care vor fi despăgubiţi aceia dintre ei care vor suferi producerea riscului.

Principiul bunei-credinţe guvernează contractul de asigurare atât în momentul încheierii sale cât şi pe parcursul executării şi se referă la încrederea şi loialitatea de care trebuie să dea dovadă părţile contractante. În acest contract, mai mult decât în altele, informaţiile furnizate de asigurat cu privire la risc sunt decisive, având în vedere că o simplă inspecţie de risc pe care o face asigurătorul poate fi insuficientă în privinţa unor date esenţiale pe care trebuie să le analizeze înainte de preluarea riscului.

Se desfăşoară activitatea de asigurare şi reasigurare în România, precum şi normele care trebuie respectate la încheierea şi derularea unui contract de asigurare.

În prezent, contractul de asigurare este reglementat de dispoziţiile art. 2199-2241 C.civ., care, prin pct. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil a abrogat în întregime capitolul II al Legii nr. 136/1995, referitor la contractul de asigurare.

În completarea dispoziţiilor Codului civil aplicabile contractului de asigurare, materia asigurărilor rămâne a fi guvernată, în principal, de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, de Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor[1], de ordine ale preşedintelui Comisiei de Supraveghere a asigurărilor şi norme de aplicare.

[1] O.U.G. nr. 87/2006 (M.Of. nr. 916 din 10 noiembrie 2006), O.U.G. nr. 117/2007 pentru modificarea alin. (19) al art. 35 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (M.Of. nr. 732 din 30 octombrie 2007), Legea nr. 289/2010 pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M.Of. nr. 892 din 30 decembrie 2010).


Download Referat 7